Ieri aveam o stare de rahat. Mare rahat. De fapt, alaltăieri, că ieri am băut și am uitat. Simțeam că orice mi-am dorit vreodată, material vorbind, nu contează. Că totul e josnic și că până și dorința mea de a publica la o editură reprezintă ceva uman și inferior. Simțeam că trebuie să fac ceva, dar nu știam ce. Orice făceam, parcă îmi trecea viața degeaba, parcă iroseam un timp prețios, the time of my life. Oamenii încercau să mă liniștească, dar făceau mai rău, că n-avea legătură cu ei. Efectiv, orice voiam și eu să fac, starea îmi era stricată de acel sentiment cretin.
Aveam impresia că aș putea să și bag la venă, dar nu va dispărea. Acea stare îmi împietrise sufletul. Nu mă mai înțelegeam cu nimeni. Iar dacă cu o zi înainte mi-ai fi zis că mă voi simți așa, te înjuram. Eu sunt genul chill, ok, care chiar dacă are ceva suferă, dar apoi îi trece. Nu stau tristă cu anii pentru ceva. Ieri îmi trecuse. Dar alaltăieri fusese ceva.
Nu voi afla vreodată. Am scris, în schimb, o postare pe Jurnalul meu de Aberații azi.
Iulia Ionita: „Storytime”, seriile „Perceptii” si „Flori in Par” 