Pe veci

Postarea asta o voi pune și pe Jurnalul meu de aberații. Se potrivește cu ambele bloguri.

Viața e ciudată. Realizezi cu câtă ușurință estimezi o perioadă de timp până să se întâmple ceva? Cu câtă ușurință ziua de azi devine ieri, nu o mai putem recupera, iar noi suntem ok cu asta. Cu câtă ușurință mi-a trecut vremea, efectiv, prin astral, căutându-mi personajele din carte, scriindu-le, și dându-le viață.

Cât de ok suntem cu ideea că ne trece viața. Cât de ok suntem că suntem nerecunoscători forței care ne-a creat pentru că putem citi asta. Sau scrie asta, în cazul meu. Ni se pare firesc. Prezentul e doar o descifrare a trecutului, imposibil de recuperat, pe care o poți atrage spre tine preț de numai o secundă. Nu-i așa că parcă ai mai trăit o dată? Câte asemănări și suspiciuni…  Ce se va întâmpla, când noi ne vom atinge scopul? Unde vom mai merge? Poate de asta oamenii își aleg goal-uri imposibile. Și devin amânatori când vine vorba de ei. Ca să nu uite să trăiască. S-au obișnuit prea bine cu condiția de oameni.

Dar eu? Eu visez dincolo. Eu văd imagini, pe care le transpun în minte. Și iese ceva. Nici artă, nici eșec. Ceva între. Visez între ceea ce sunt și ceea ce aș fi putut fi. Visez la mine, și sper că ceea ce sunt acum nu reprezintă faptul că m-am pierdut pe mine, în drum. Când mă gândesc la miile de moduri în care aș fi putut arăta, gândind chiar și la o aluniță diferență, mă apucă oroarea, și simt cum sufletul se retrage într-un colț întunecat al corpului, speriat de ceea ce-i poate carapacea.

Noi suntem aici. Suntem pe veci și ne avem pe noi. Și când nu ne vom avea, vom face alte chestii. Ne vom tatua și vom visa în divin. Ne vom tatua sufletele cu cenușa viselor noastre deșarte, și ne vom mânji trupurile cu ceea ce nu am fost niciodată.