Merg cu trenul. Şi nu văd un drum aiurea, sau peisaje uscate. Văd poveşti, una lângă alta, oameni care stau în curte la masă, lângă, o fetiță, iar lângă, o femeie care abia îşi aranja masa.
Acum câteva zile, ne-a prins furtuna în parc. Pe mine şi pe prietena mea. Am țipat la un fulger, iar nişte oameni de la Romprest ne-au auzit şi ne-au adăpostit în rulota lor. O femeie şi un bărbat, şeful. Prima oară, credeam că ne duc la organe, dar apoi m-am gândit că se udau ficații, dacă era ceva, deci nu era rentabil s-o facă pe ploaie. Le-am mulțumit. Faith in humanity restored. Ne serviseră cu bomboane oamenii care făceau curat. Bunătatea unui om simplu e de mii de ori mai valoroasă decât vinul cinstit de un bogătan.
poză din acea zi
Sunt în tren. Un surdo-mut din ăla vindea icoane. Ne-a pus una pe masă. Mama i-a zis un „Nu”, iar el şi-a luat-o înapoi, vagonul fiind gol, şi pe hol, rămânând fixat, ne-a zis „Du-te ân puola meea”, amintindu-mi de cei care mă înjură că le ignor mesajele pe FB.
Iulia Ionita: „Storytime”, seriile „Perceptii” si „Flori in Par” 
Mi s-a făcut dor de mers cu trenul :)) Nu am mai văzut surdo-muți din aștia cu icoane de mult… S-or fi evaporat de la mine din oraș?
ApreciazăApreciază