Poveștile Comentariilor

Deci eu am o manie. Să ascult muzică, pe telefon, dar pe Youtube. Îmi place prea mult. Mi-e prea lene să îmi descarc muzica, oricum am și în telefon, așa că doar dau un search. Și mai am o boală: să ascult versurile și să citesc comentariile. Pe lângă trolli și oameni care se contrazic, sunt și povești.

Ascultam asta și la comentarii e o tipă care spune că era melodia ei și a iubitului ei. Și că ”azi” s-au despărțit. Partea forță e că acel comentariu e de acum un an. Multe comentarii de genul sunt de acum un an. Păi a trecut o grămadă de timp. Poate că unii oameni care au comentat/ascultat melodia aia, sau oricare alta, sunt morți acum. Sau au luat bac-ul. Sau au job, sau au copil.

Și mai e. Ascultam ceva pe Youtube, și citeam comentariile. Zicea un tip că aia era melodia care îl alina când se certa cu iubita lui, pe care nu poate să o uite de câțiva ani. Comentariu de acum șase ani. Voi realizați? Acum șase ani aveam… 12 ani, făceam 12 ani. Eram un copil, iar omul ăla trecea prin drama vieții lui (iar eu, aveam și eu dramele mele, de copil, dar importante pentru mine și pentru ce poate duce un copil prost), Poate că încă trece, cine știe. Poate că acum s-a căsătorit, poate…nu știu. Sau mai zicea unul că dedică asta maică-sii, care murise cu o seară înainte. Tot acum cinci-șase ani… Când eu eram copil, lumea încă era în mișcare. La fel ca înainte ca eu să mă nasc. Și mama avea viața ei, ca și restul adulților de acum, înainte să mă nasc eu. E minunat. Viața e minunată.

Declarații de dragoste pe melodii făcute acum zece ani. Iar acum, acei oameni, tot adulți fiind, chiar și după zece ani, au pe altcineva. Cât au suferit, câte s-au schimbat, poate chiar au avut și alți parteneri… în zece ani. Oamenii sunt totuși inferiori pentru ceea ce vor să pară. Prezentul e tot, apoi realizăm că ”prezent” nu există. Doar trecut sau viitor.  

Privesc mesaje de tristețe-suicidală pe Youtube. Comentarii, adică. Cu ani în urmă. Oameni care acum sunt bine. Și mă bucur.

Comentariile de pe Youtube sunt niște povești, niște călătorii. De care nu mă mai satur. Poate că dragostea e mai mult decât un nume. Singurătatea mai mult puțin decât un sentiment. Nici măcar mod de viață. Doar stări. Stări în care ne regăsim pe moment. Dar de care uităm, mai apoi.