Mă scarpin

Ne place să ne pierdem. Cel mai adesea, în mărunțișuri.

Știi cum e să simți că înnebunești? Să simți cu toată ființa ta că îți pierzi mințile, parcă ceva din tine se grăbește să iasă, și te ia durerea de cap. Și uneori te și doare.

Cum ți-ai descrie vocile din cap? Dar scenariile? Bolnave, rele?

Eu zic nicicum, sunt ale tale. Tu ești principalul tău martor și singurul. La ce? La toate nesiguranțele, la toate lucrurile, tu le vezi înainte să vadă alții rezultatul. Tu vezi fiecare procedeu, tu ești oceanul tău de secrete și complexe, tu ai inside-urile tale cu tine, cum ziceam și cu strâmbatul în oglindă. Ești martor la dorința ta de a scrie cuiva, la fiecare Seen pe care îl primești, la fiecare supărare și nesiguranță penibilă (și) sau nefondată.

Iubește-te chiar și când vocile din cap te înjură. Sunt vocile societății, acele rămășițe, acel colț al minții tale care încă își dorește să fie acceptat. Până la urmă, suntem singurii martori la strigătele noastre pentru atenție. Fiecare are latura pe care nu o arată nimănui.

Viața modernă merge pe niște premize învechite, care au rămas, din greșeală, acolo, pe undeva.

O postare pe blog în care mi-am resimțit notițele.