Ziua în care ea nu exista

Și era ziua în care se amplificase acea nebunie, în care nu eram sigură dacă exist. Și nu știam care dintre ființele mele a fost afectată. Și am simțit o durere în splină, voiam să mă așez, dar acea voce îmi zicea că nu, că e ok, că să nu-mi mai iau în serios orice simptom. Așa că, în sfârșit, am mers la Cetate, și m-am așezat pe o bancă. Și credeam că e ziua în care voi muri. Iar, când mama mi-a deschis ușa, cu Benji în brațe, m-am trezit: azi am existat.

Treceam pe stradă. Îmi vedeam reflexia în autobuzele care mergeau cu viteză. Doar umbra. O entitate cu păr lung, care cară o geantă mare după ea. De unde știu eu că ea e reală? Poate sunt doar fantezia cuiva, poate doar un gând. Trezindu-mă, într-o zi, nevoită să zic „Adio”.

Vedeam mașini cum trec. Și oameni care se conversează. Oare despre ce vorbeau? Oare acum mai contează? Oare câți dintre oameni, în afară de cei bătrâni, pe care i-am văzut pe stradă, de-a lungul vieții, sunt morți, acum? Poate unii au murit chiar în ziua aia. Poate am fost ultima persoană care i-a observat. Am tendința să mă holbez, dar frumos. Dar dacă se holbează cineva la mine, mă panichez.

Și vedeam boschetari. Și îmi era milă de ei. Oricând, destinul ar fi putut decide să-mi plaseze sufletul într-un trup, privit cu scârbă, a cărui poveste nu o știe nimeni, care pute și provoacă scârbă, instinctul oricui fiind să dea foc la o bancă de pe care tocmai s-a ridicat. Și a urcat și un negru în autobuz, și se holbau niște babe la el. Frate, suntem pe rase. Ca și dalmațienii și pechinezii. Și ei nu se urăsc.

Mi se pare minunată capacitatea de reținere, de reamintire, de challenge-uri cu propria persoană, de punere în aplicare. Oricât ai încerca să schimbi drumul, vei fi dus, pe ocolite, tot acolo. La orice lucru.

Și mă mai gândeam, de ce pula mea să te sacrifici pentru persoana iubită? Din egoism? Să iei un glonț pentru ea? Cum crezi că va trăi ea, în continuare? Doar că o iubești tu și o vrei tu  în siguranță? Oamenii plâng din egoism după cei morți. Câți s-au gândit dacă pe X l-a durut? Nu, toți s-au gândit că X nu mai e aici cu noi să ne facă cinste în Oktober și să ne facă să râdem.

Sunt sclava propriilor gânduri. Apropiindu-mă de cetate, îi sună iubitului meu telefonul, cu soneria mea. Îmi ating buzunarul, deci nu-mi furase nimeni telefonul. Îl scot, totuși, pe ecranul telefonului iubitului meu scriind „Iullia vă apelează…”. Și mă uit la al meu… nimic… I-am zis speriată să închidă. Și regret asta. Apoi mi-am verificat apelurile. Nimic. El pe ale lui. Apărea că l-am sunat.

Poate s-au contopit două universuri. Iar eu, într-o realitate alternativă, eram undeva și îl așteptam. Sau voi păți ca în One Missed Call. Orice e posibil. Dar eu nu l-am sunat nicicum. Nici măcar în fundal nu figura aplicația de apeluri. Am mâncat salată de vinete și beau cidru și râgâi ceva groaznic.

Prietena mea spunea că îi place să asculte doar cu o cască muzica în autobuz, ca să observe oamenii, să își poată controla împrejurimile, să nu o ia nimic prin surprindere.

La Cetate aveam un flow ciudat. Îmi vedeam viața, brută. Eram în astral. Nu mai gândeam coerent. Nu mă mai interesa de nimic. Eram îmbăiată într-o ciudățenie, și conștientizam asta prea bine. Priveam în sus, lanțuri și corbi. Și pietre. O imagine gotică, ce mă hrănea din orice punct de vedere. Și aveam senzația că nu exist, dar prietena mea și iubitul meu vorbeau cu mine. Oare asta e starea inițială? Oare murise ceva din mine? Un personaj din carte? O stare?

S-a înserat, și am plecat spre casă. M-au fluierat niște cocalari pe drum.

Sunt reală. Și tre’ să-mi intre bine în cap.

XXXX