Epilog

Azi am mâncat foarte mult. Nu am băut. Nu vreau să-mi fie rău, deși mi-am rugat prietenii să-mi țină doo beri la rece.

Și ies din mașină, care mă lasă în fața casei. Și îmi iau notițe pe străduța întunecată, și promit că dacă tastez ceva incoerent, voi întoarce privirea cât timp șterg numărul exact de litere pe care le știu greșite. 

Mă rog în gând să nu mă întâlnesc cu unele persoane de evitat, cu care de mult nu mai am o treabă, dar ei încă mă caută. Intru în scară cu cheia, dar nu înainte să notez un ultim cuvânt în fața ușii. Și ce? De obicei, mă gândesc că poate vine cineva și îmi pune mâna la gură, de la spate. Dar atunci, putea să aștepte să notez. Și să nu se uite. Apoi, reveneam în realitate și îi suportam consecințele.

Intru în scară, în final. Mă izbește un miros de pește prăjit și mă gândesc ce fac cu viața mea. Și după îmi amintesc, așa că urc primele două trepte. Apăs întrerupătorul, atins de mii de mâini, poate chiar aceleași de mii de ori, cu mâna mea care duhnește a tutun și păduri acoperite de zăpadă.

Mă gândesc că tot pe ei îi va durea mai tare atunci când noi ne vom înălța. Așa că e ok, și mă mulțumesc doar prin a manipula congestiv și discret o turmă de idioți.

Și chiar vrei asta. Și urc scările, ca orice muritor de rând fără scop, și ajung în fața ușii. Mă gândesc: cum ar fi să mă lase mama aici? Apoi, îmi amintesc că nu am mâncat atâta grătar ca ei doi, și că a mai încăput niște tort, de care ei nu s-au bucurat. Și îmi pare rău, dacă știam, îi îndrumam să facă la fel ca mine. Ei sunt printre puținii oameni pe care îi consider ca mine.

Și e fericire. Mama nu are nimic, și nici eu. Sun insistent, îl aud pe Benji schiorlălăind, mama  îmi deschide ușa zâmbind. Și afișez acel zâmbet de „acasă”, locul în care pot fi eu, my shelter.

Și merg în bucătărie cu mama. La țigaretă.

EDIT: am deschis coletele EBAY din China, iar acum îmi rod unghiile