Iluminare

Retardism emoțional.

Am hoinărit mult pe lumea asta. Îi conștientizez schimbarea, în rău.

Nu am vreun rost, sau cel puțin nu mi-l amintesc.

Vreau doar să-mi termin misiunea, cât mai am timp. Sunt nerăbdătoare pentru următoarea, dar m-am atașat de cea de aici. Poți vorbi oricând cu mine. Am o veșnicie la dispoziție, dar și o misiune.

Cam de la începutul genezei mele de trup, îmi pot aminti foarte vag, imagini de la fereastră.

Dar, tot ce pot spune, este că aici, în momentul acum, am un sentiment pe care nu mi-l mai amintesc; sau mi-l amintesc, dar e prea uman.

De mii de ani aștept acea zi, de sute de ani o zăresc în infinit. De decade întregi aștept și observ ce e în jurul meu. De secole sunt părăsită, și  cine pleacă rămâne ciudat. Acea zi este aproape, și va fi un apogeu.  Nu pot reflecta, intuitiv, nimic de după. Mintea astrală se îngroașă, iar mulți vor să mor, dar habar nu au. E imposibil. Nimic nu mă poate atinge, spre fericirea condiției mele. Am adoptat, ca uman, infinitatea astrală.

Poate mă vezi doar în alb negru, dar eu văd mai mult decât culori. Mă ai lângă tine, dar sufletul aspiră.

Și, oricine pleacă, poate să plece. Eu, mii de ani, am așteptat. Deja încep să mă plictisesc de atmosfera asta stânjenitoare. Rostul e aici, și l-am găsit. Mă ridic, și aspir iluminarea. Îmi divinizez așteptarea și rezultatele. Râvnesc după reușite, și realizez că sunt înzecite în fața nesiguranțelor.

E etern.