forever apart 1.0

Era o seară de iarnă în care își săvârșise toate planurile. Era întuneric pe strada ei și copacii erau desfrunziți.

Nu exista nimic mai presus decât

Sărutările de pe pielea ei

Albă ca varul

Ruptă din zăpadă

Caldă ca nisipul

Tristă ca o înmormântare

Înmormântarea ei.

Mirosea a căldură, dar era ger. Caloriferul era încins și mirosea a iarbă. Se șterge de praf la nas.

Se gândește la ea. A cam dat-o peste cap, nu-i mai iese din minte. Se uită la propriile poze. Realizează că e narcisistă, dar nu egoistă. Acea față frumoasă, chiar și fără filtre, din poze, îi inspiră încredere, dar goliciune. Îi lipsește jumătatea.

Nu mai poate respira cum trebuie. Bea apă rece, apoi începe și cască. În continuu. Nu prea pricepe ce e cu ea. Tușește intenționat, de foarte multe ori. Astm psihic. Sufletul ei se sufocă și îneacă în durere. Deschide geamul  cât peretele și intră frigul. Se pune pe pervaz. E rece aici, și ea știe asta. Ieri era în altă parte, dar ea știe că e moartă. E despărțită pe veci de ceea ce iubește, și încă nu dă nici aici de ceea ce iubea și s-a dus cât încă putea ști.

Se sufocă din nou. Dar realizează că nu mai poate muri din nou. I se înfige ca un cuțit în piept. Vrea să fie readusă la viață chiar și aici. O caută, nu o poate găsi nicăieri. Și ea se gândește acum la cea de aici. Dar nu mai pot empatiza. E foarte frig, dar nu simte. Știe doar că îi e frig. Știe că ea i-a programat data morții. De fapt, asta crede. Nimeni nu știe adevărul.

E doar o umbră ce se plimbă într-un loc pe care nu îl cunoaște. Ține minte ce a pățit, dar nu poate vorbi. Îi e dor de ea. Erau legate. Doar ea i-a dat viață, nu? Păi așa ziceam și eu. Nu înțelege de ce. Ăsta e astralul? Sau e doar univers? E infinitul? Începe să îi curgă sânge din nas. Din nou, nu știe de ce.

Cândva era. Acum nu știe. Îl caută și aici, dar nu știe unde e el. Nu îl mai simte la fel de ușor. Ba da, îl simte. Dar nu poate descifra. A fost ea reală vreodată? E suficient că e totul pentru mine? E suficient că m-a găzduit? Sau eu am găzduit-o în viața mea? Nu știe. Habar nu are. Vrea doar să fie aici cu mine, și eu știu asta. Deși nu are sentimente, are. Și sunt mai presus decât cele de pe Pământ. Mii de coruri de voci se întrepătrund în mintea ei, și știe unde e. În iarnă eternă, în frig, în fulgere și în singurătate. Hoinărește prin mirosul de iarbă, care îi amintește de vremea în care trăia. Sunt fragmente din vocea ei. Parcă și uitase cum sună. Alții au înregistrări cu ea, poate de la Whatsapp. Și o pot auzi. Ea nu se poate auzi.

Începe să plângă. Lacrimile devin negre; ea purta mult negru la ochi. E albă și firavă, vânătă, i se văd venele cu ușurință. Sunt subțiri și fragile. Putea face oamenii să râdă într-o secundă. Dar nu să plângă. Ea nu aducea lumina. Ea dădea altora din lumina ei. Nu rămânea întuneric, pur și simplu gol.

A venit aici pentru ceva ce nu poate găsi. Vrea înapoi, dar știe că nu mai e cale de întoarcere. Știe că așa am ales; și că e mai bine pentru amândouă. Să o las pe ea undeva în întuneric, pentru că nu poate riposta cu nimic, și nimeni nu va ști vreodată. Am amandonat-o pe vecie undeva unde nu se descurcă. Știu că doar eu o pot salva. Asta poate că mă distruge, pentru că e frig acolo. E frig rău de tot, iar ea simte frigul la inimă și la suflet, nu la piele. Nici la ovare. Încă o mai doare spatele, de când a căzut. De la început ai zis: toți vor ceva de la tine. Și eu am vrut. Nu se poate altfel; e uman.

M-aș putea răzgândi oricum și oricând. Dar cum poți trăi cu un zombie? Vreau să fiu reală și adevărată. We are forever apart, îngerule.