Stația „Lacul”

Văd de la distanță, stând în ușă. Stând în ușă, studiez universul paralel numit realitate. Sunt tristă, dar realizez că, într-un univers paralel, sunt fericită, și mă simt mai bine.

Intru într-un câmp plin de decepții și agonizare, și îl privesc. Cerul este invers, iarba se fumează și mă doare capul. Flori nu are. Decât în păr.

Devine amorțită și se ia cu mâinile de cap, și vede doar alb în jur. Își amintește că doarme, că are liceu la șapte dimineața. Are o misiune în vis, și trebuie să o termine cât mai e timp. Cât doarme. Și doar azi va mai visa asta. E o stație de metrou foarte înaltă și sinistră. Frunzele din copaci devin sânge, și apare din nou stația de metrou. E ca o turbulență la TV, dar într-un final se materializează: în față, peronul. în stânga, unde ar trebui să scrie „Lacul”, numele stației, scrie „Lacul”, dar e o prăpastie mare. Stația are etaj, ascuns, deci, și ea trebuie să ajungă acolo sus.

Trece prin multe tuneluri cu prietenii ei. Dă de un pod subteran și un râu, cu viețuitoare. Prietena ei vrea să se arunce, dar ea o salvează. E inundație. E un lac în stația de metrou „Lacul”. podul merge tot înainte, și e totul ud și întunecat. Miroase urât. Podul continuă, și ajung la o înfundătură, cu o cărare pe ambele părți. Se despart, deși nu aveau de ce, că nu-s mari. Stația „Lacul”, doar că din ea iese un lac, iar pe partea cealaltă e „Lacul 2”. Prietenii ei vin dinspre „Lacul 2” și nu prea își dau seama ce ar putea face. Advice-ul vine, care e doar o voce. Le spune să facă „ce pot”.

Termină treaba. La ieșire, când urcă, se trezesc în Balonul Copiilor. Ies, și sunt pe un bloc. Coboară, de pe acoperiș, în bloc. E sinistru. E post apocaliptic. Acolo, dă de prietena ei cu care nu mai vorbise de mult timp, dar neștiind nimic, și-o arde cu ea. E blocul ei. Apartamentul ei nu mai e acolo. E locuit de altcineva. Sus, e o ușă. În tavan, aproape, fără scară. Acolo vrea să ajungă. Locuitorii par agresivi, răi. E frig și plânge. Iese pe ușă.