Artă prozică

Cuprinsă de paragrafe din povești în care nu voi fi nici măcar un copac din decor, îmi contemplez viața.

Aleg din nou să scriu despre lucruri random ce îmi vin în timp ce bat la tastatură. Mă gândesc la originalitate. Dar și la ideea porției. Nu e bine să fumezi 2 țigări una după alta, dar dacă țigările, de fapt, ar fi cât două? La mărime, sau nu știu. Eu fumam prin a noua două în același timp, le țineam în gură, și le mai și scoteam filtrul. Viață de tractorist.

Rânduri desprinse parcă din mintea unul schizofrenic se așază pe documentele din Word și dau frâu liber multor gânduri, neînțelese bine de celelalte perechi de ochi. Existența e întrebătoare, și trăiești doar pentru moment, apoi îți dai seama că momentul pentru care trăiai s-a dus demult, gândindu-te la el, lăsându-te cu sechele psihice

Simți cum te pătrund gânduri astrale și nu știi de unde, dar le simți, și parcă ele îți dictează tot, parcă ele ar vrea să fie auzite.

Te droghezi cu paracetamol și te lovești în cap, căzând pe scările din club, pentru că te gândeai la realitatea ta imaginară în timp ce le coborai, iar acum îți dorești să mori și vezi totul ca pe un abis întunecat doar pentru că te-ai făcut de râs în fața celorlalți drogați.

Te pierzi cu timpul pe tine, cam de tot, conștient, crezând că te mai poți recupera. Și în timp ce ultima fărâmă de personalitate plânge după ajutor în celălalt capăt, tu te simți bine, măcar ești apreciat.

Ai greșit față de propria persoană, și asta nu se repară una-două. Reține doar că, pe lumea asta, mai nimeni nu îți vrea binele cu adevărat. Decât dacă binele tău e și binele lor.