Am terminat liceul

Înainte să încep, vin la Bookfest cu „Flori în păr”. Pavilion C4-C5, 16:30, editura Datagroup. Detalii aici.

Nu pot să cred, dar da. Totul e trecut, absolut totul. Acum strănut singură acasă și nimeni nu-mi spune „sănătate!”.

Nu mai sunt în formare. Sunt adult, iar oamenii mă vor lăsa, în sfârșit, în pace. Nu voi mai fi condiționată la aspect, gândire and so on. Nu mă voi mai simți ca la pușcărie, așa ca în ultimii 2 ani de liceu. Că primii 2 i-am adorat.

Clasa a noua era primul shit. Eram mici, prietenoși, cinci în toată clasa care fumam, și eram fericiți.

Nu aveam pe  nimeni, așa că mă încredeam în toți. A noua a fost o clasă de deja vu-uri din viitor și de distracție, pentru că eram mici, într-o oarecare măsură liberi, mergea faza cu „aa, nu știam, doamnă, sunt boboc, la mine la școală aveam voie”.

A zecea m-a schimbat de tot.

A zecea a fost o clasă în care am avut multă materie, multe de învățat, multe trădări, prietenii pierdute… Anul în care am avu doar un singur prieten, băiat, care mă mai susținea și așa mai departe. În anul ăsta s-au petrecut multe schimbări în viața mea. M-am separat de toți. Din cauză că în vară (a noua spre a zecea) m-am combinat cu iubitul meu, și am avut o vară super nebună (concerte, nopți albe, beții) and so on.  Apoi, liceul mi s-a părut neinteresant, neimportant, decât într-o oarecare măsură. Cum și e, de fapt.

Aici aveți un exemplu de ipocrizie.

Viața mi se schimbase, odată cu ea și culoarea părului, care a generat mii de scandaluri, o porcărie imensă, am avut multe certuri cu diriginta mea, care până la urmă a realizat că n-are ce să-mi facă: aveam 7 la purtare, dar 8-9 la celelalte materii.

 Am început, pur și simplu, să îmi trăiesc viața așa cum vreau eu. Să fiu ceea ce am visat de când eram mică. Cea mai bună variantă a mea. Eram „satanistă”, „drogată”, „denaturată” and so on, numită de cei din jur. Și mi-a luat mult să mă trezesc la realitate. Și, automat, m-am schimbat pe interior, și voiam și pe exterior. Asta am fost mereu. Am vrut să arăt cine sunt eu cu adevărat, și asta am făcut.

Clasa a unșpea a venit.

 În vara lui 2014 treceam a unșpea. Parcă. Da, a unșpea treceam. În ziua asta, cu poza asta cu mine blondă, l-am luat pe Benji. Care, după cum știm noi pisicile, ne gândeam că se va acomoda greu; A intrat pe ușă, a mirosit masa, apoi s-a așezat în pat și a tors. Atunci a fost unul dintre momentele în care s-a petrecut ceva special în sufletul meu.

În noiembrie, 15, 2014, am scris prima pagină din „Flori în păr”. Aici, pentru cine nu știe de ce am scris cartea.

A unșpea a fost o mare pușcărie. Reguli stricte, o plictiseală continuă, nopți albe în favoarea celor de învățat, nimic concret, o recapitulare a tuturor anilor, o labă la toate materiile din punct de vedere al educației. Certuri, dar măcar o aveam pe cea mai bună prietenă a mea, de data asta. Cu care m-am împrietenit când cineva mi-a pus gumă pe locul unde m-am așezat, destul de intenționat, în semestrul 2 din a zecea; la modul că m-am ridicat, dar se știa că mă întorc, apoi, haha, gumă. Muie și acum persoanei ăleia, că știu cine e.

A doișpea a fost superb. da, superb. la masqlin.

Pentru nervii mei. Am învățat multe, dar am fost persecutată psihic de ideea de rutină. Realizarea cu cartea m-a făcut să mă simt că sunt pusă în grămadă cu unii, care scriu „merg l-a mare s-a ma fut”. Nu îmi convenea viața mea. Uram tot. Am avut pase proaste. Nu mai puteam ieși din povestea cărții. M-am vindecat singură, cu gânduri bune și cu muzică. Acum, am o mare cicatrice pe suflet. Uneori regret că am făcut publică povestea din „Flori în păr”, parcă era ceva prea intim, ceva ce îmi povesteam doar mie, sau vocile din cap o făceau.

Am rămas cu cicatricea aia în mine, și se mai declanșează în anumite momente, rezultând răutate. Te lovesc acolo unde te doare cel mai tare, pentru că, cândva, și pe mine m-a durut. (știu că e kkofonie, dar nu suport să zic „deoarece”; și sună tare).

poza este făcută cu aparatul Andreei, din Red Mark, de față în poză, și este într-o arhivă numită „terminare chin1”