Nu îmi pasă ce urmări are faptul că îmi urmez visele. Nu îmi pasă de hate. Nu e treaba mea să țin piept nimănui. Oricine îmi greșește, știe oricum că e ultimul lucru pe care îl face. Vine implicit.
Du-mă sub pământ, acolo unde e fierbinte și nașpa, atâta timp cât îmi dai net, tastatură, și țigări. Treaba mea etern va fi să fac ceea ce îmi place, continuându-mi datoria, respectând condițiile cu care totul a venit la mine, de undeva din neant.
Fără să mă intereseze urmările, am acceptat tot, și tot ce a venit după acest tot. Am acceptat astralul, am acceptat lumile de a căror existență nici nu știam, iluminându-mi mintea la alte standarde decât un om pe lângă care trec pe stradă. Nu subestimez. El poate e bun la altceva. Poate chiar mai bun decât mine la chestia aia.
Am rănit, am suferit, am aruncat cu noroiul aruncat în mine în alții, mi-am creat tronul, m-am ridicat de pe el, iar acum sunt din nou doar eu.
Am acceptat să muncesc atât de mult încât să dorm două ore pe noapte, de parcă timpul mi se scurgea. Aveam , într-adevăr, de recuperat. Niciodată nu voi fi mai tânără decât sunt acum. Fiecare pas duce spre moarte, spre viitor. Chiar și unul înapoi. Am acceptat să mă las acaparată de ceea ce am creat, pentru a crea acel ceva cu adevărat. Credeam că nu voi avea loc de alții, fără să știu că al meu era rezervat de mii de ani, fără ca eu să știu sau să am vreun control asupra lui. Asta e viața în care mi-am acceptat misiunea. Nu m-am ridicat niciodată din loc pentru a da pe altcineva jos. Unii au locuri mai bune, alții mai proaste, dar fiecare o îndatorire. Încă trăiesc, și ăsta e singurul lucru de care am nevoie pentru a îmi duce îndatoririle la bun sfârșit.
Am spus „Da”.
Iulia Ionita: „Storytime”, seriile „Perceptii” si „Flori in Par” 