Cădere

Cădere de la etaje imaginare ale problemelor oamenilor de rând, probleme neimportante sau nu la fel de importante precum cele grave, dar nici inexistente.

Îi aud strigătul, și îmi șoptește într-una că ar trebui să fiu singură, singură pe lume. 

Și, într-un final, pricep ce vrea să îmi spună, lin, în ureche, ca niște cuvinte  nesfârșite, spulberate. Nu sunt colacul de salvare al nimănui. Nu sunt sclava lumii. Nu aparțin decât de ceea ce trebuie, și îmi merge perfect. Nu investesc energie decât acolo unde primesc. Nu iubesc decât ceea ce mă poate iubi. Nu ajut decât ceea ce mă poate ajuta. Nu îmi irosesc existența acolo unde nu sunt destinată să fiu.

Merg după graficul creat de ceva ce nu toți înțeleg, și îmi organizez ființa după cum simt. Fără ghid, fără scrupule, calc pe cadavre.

Te bântui și te am, dar știi ce contează? Că și tu faci asta. Nu contează cine îmi răspunde și cine nu. Contează unde, când și în ce investesc ceva ce trebuia de mult să existe. Iar acum, după atâtea sute de mii de ani sau chiar mai mult, ochii mi-au fost deschiși.

Nimeni nu e real. Fiecare vrea ceva. Etern trăim pe principiul de sweet dreams are made of this. Lumea nu există cu adevărat, ci doar tot ceea ce noi investim, în disperarea de a fi permanenți.

Ceea ce nu mă ridică, nu mă poate salva. Mai ales o minciună.