„De ce am coșuri?!”,„De ce nu mă ia lumea în serios?!”, „De ce nu-mi dă aia bere? Mai sunt doar doi ani!”, „Abia aștept să cresc… dar mama să nu îmbătrânească! Nici bunicii, nici… și nici să nu aibă nimeni așteptări de la mine!”
Abia am așteptat să fac 18 ani. Acum am 19. Kill us, so we can be forever young.
Eu și cea mai bună prietenă a mea, cu care vorbesc acum, ne spuneam, acum un an și ceva, ambele fiind născute în toamnă:
„- Ce independente vom fi! Mă jur, mă și mărit, doar pentru că am libertatea să o fac! Lumea mă va lua în serios!
– Vom fi cetățeni pe bune!”
Pe lângă un majorat genial, o viață lipsită de daydream, liceul și responsabilitatea întunecându-mi inspirația și fericirea… al 18-lea an din viață și-a pus amprenta asupa mea într-un mod pentru care nu eram pregătită…
Nu vreau să cresc, dar e exact ce-mi trebuie.
Îmi văd prietenii cum devin adulți. Și, oricât i-aș readuce lângă mine, oricât am petrece, circumstanțele nu mai sunt ca acum câțiva ani. Inconștiența nu mai există. Eu și prietenii mei avem dialoguri prea lucide. Parcă am fi noi, beți, de la cinșpe ani.
„- Cum poți îți cauți job? Trăiește-ți viața!
– Am deja 19 ani…
– Aa, da…”
Da, și liceul îmi lipsește. Dar poate din obișnuință și masochism. Îmi e dor doar de faptul că oamenii deja mă știau, că totul era mai simplu, că am crescut împreună. E obositor să lași oamenii să te cunoască… Și alți oameni, și încă alți oameni… Colegii mei (foștii) sigur vor să pară normali la facultate… serioși… și așa vor rămâne.
Mă îngrozește. Mă îngrozește că pot dormi mai puțin (cele două ore pe noapte de când scriam la „Flori în Păr” poate că și-au avut contribuția). Mă îngrozește nevoia de cafea sau ceai ca și nevoie, nu doar răsfăț, ca nevoia de a mai mă și răsfăța. Mă îngrozește că, aproape zilnic, clădirea în care intru e denumită „facultate” și că e plină de adulți. Mă îngrozește teribil, dar teribil mă îngrozește, că sunt lăsată să fac ce vreau acolo. Că nu mai e bodyguardul cu care râdeam de zor. Mă îngrozește că tot ce fac e rațional. Mă îngrozește conexiunea cu realitatea. Mă îngrozesc „to do list”-urile pe care le fac din pură plăcere, când parcă ieri visam de pe azi pe mâine. Mă îngrozesc strategiile și lucrurile profi pe care le fac. Mă îngrozește această etapă a tinereții.
Mă doare să reproduc scena în care pentru ultima oară ieșisem din sanctuarul de suferințe după ultima probă de bac și mă bucuram că am scăpat. Iar acum, în banca mea și a ei, a bârfelor și a izolării sociale, a pițipoancelor amuzante, iubite de toată lumea, domnește melancolia băncii. Cred că și ei îi e dor de noi.
Nu am energie să reiau perioadele vieții. Toate la timpul lor. Nu am săsrit etape, nu am dat bacul de două sau mai multe ori, că de asta nici nu îl mai iei așa ușor după ce l-ai mai picat… nu mai ai nici tu energie să faci ceva din nou; e o buclă temporală a balanței universale: poate primiseși altceva, de ți s-a luat asta. Mă rog, aici intrăm deja în noua carte la care scriu și nu e cazul. Înțelegeți. Și, deși ar trebui să pot, să vreau… nu pot, deși vreau să trăiesc social și entuziasmat. Sunt ținută în lesă de niște stări pe care nu le voi mai experimenta vreodată la același apogeu. Știu că vorbesc ca o pensionară. Și acum mă voi distra and so on, și mă distrez. Ador tot ceea ce fac. Dar… niciodată nu va mai fi acea distracție inocentă, copilărească, fericită.Apoi, văd poze. Toți se enervau când îi pozam, acum mult timp. Dar, când le arăt, acum, zâmbesc.
Eu la 17 ani. De atât gândesc… pardon, aș vrea să gândesc, să fiu. Da, doar doi ani. Doi ani ce mi-au dat ca un „Grow Up” în Sims. O bagatelă de timp pentru unii. Oricând pot să mă reunesc cu ea, cu prietena mea, da. Dar niciodată în bancă, niciodată chiulind de la ore… parcă nu mai are farmec să stăm în cafenele dacă nu e chiul; niciodată revoltându-ne, niciodată completându-ne ca un întreg într-un duty.
Obișnuința distruge. Din entuziasm, obișnuiești oamenii cu binele, apoi îți trece, ei automat își măresc așteptările, tu scazi, deci așteptările lor sunt înzecite, și o iau personal. Și singura postare de pe acest blog fără limbaj vulgar/ de revoltă. clean post.
Da. Viața se schimbă, percepțiile mai greu. Totul va fi bine, într-un final. Toată viața voi fi la fel. Și, adeăvărul e că ar conta foarte mult cum lași un număr să îți influențeze comportamentul.
Revelație: la fiecare post, ar trebui să pun tag „flori in par pdf”, că aș sparge statisticile WordPress.
iulliaionita
iulliaionita
julliexn
Iulia Ionita: „Storytime”, seriile „Perceptii” si „Flori in Par” 