Copilărește, în pana mea!

Când eram doar un copil, eram o pastilă de energie. Probabil că mi se trăgea fiindcă proveneam dintr-o familie mega-unită (stăteam cu mama și bunicii, cel puțin de două ori pe săptămână venea și unchiul meu cu prietenii săi, mai ceva ca în Sims). Eram obișnuită ca toți oamenii mari să mă bage în seamă. Eram un copil extraordinar de fericit, vorbăreț, energic. Pentru mine viața era mov, păpuși. Ca și acum, că acolo încerc să mă întorc, făceam doar ceea ce voiam eu.

Totul până când a început școala. Și poate mai târziu, after-school-ul. Toată lumea îmi zicea că sunt stresantă. Că vorbesc prea mult. De ce sunt atât de fericită? Nu am ce face? Ce mă bag eu în vorbă cu toți? De ce fiica dumneavoastră îmi sună copilul, să vorbească? Ei sunt doar colegi, nu prieteni. Aoleu, își ține moara aia stricată ziua?! Pfff!

Și, după luni de zile, bunicul meu, care mâine va fi deja mort de un an, bunica și restul familiei, au ajuns să cunoască un copil care nu mai comunica. Un copil care voia să fie „matur”. Așa mi se zicea. Asta-mi ziceau chiar și profesorii. Să fiu mai matură. Că sunt ca o moară stricată, și că mai sunt și „strâmbă”, pe deasupra (m-am născut cu o scolioză foarte gravă).  „De ce nu mai spune prințesa nimic?”, „Bunicule, în primul rând, te rog să nu-mi mai zici așa niciodată. Încetează cu copilărismele. Eu trebuie să fiu matură și serioasă. Și nu vi se pare că vorbiți cam mult? Tăceți dracului din gură!”. – eu, copil de clasa a patra, deja.

Dacă m-aș întoarce, aș vorbi de zece ori mai mult. I-aș stresa și mai mult pe cretinii ăia de la școală. Și acum, eliberată de ură și traume ale trecutului, admit, pentru a mia oară, că școala, de la generală la liceu, mi-a distrus viața, până recent. Sau e vina mea. Că eu am lăsat-o.  Nu am fost în stare să socializez. Mi-e încă frică să răspund la telefon, dacă nu am numărul memorat. Orice interacțiune era planificată și repetată. Nu puteam vorbi spontan cu cineva. Urlam la iubitul meu când ne aducea oameni noi în grup. Îmi era imposibil să ies din zona de confort.

Dar e mai ușor decât pare. Fă exact opusul. Schimbă ideea fixă. Fă exact pe invers, folosește repetiția de acțiuni și vorbe, chiar ca și un rol. Că rolul poate deveni mod de viață.