Cum am ajuns la culoarea asta de păr

Acum sunt un albastru cu negru albăstrui și cu gri. Pe alocuri, și niște alb.

Ok, păi, la început, eram cam așa.

(ignorați coșurile acoperite cu fond de ten, care dau impresie de popsicle cu alune, aveam o perioadă de stres maxim)

Apoi, fiind fata care zicea că va rămâne blondă toată viața, am încercat ceva mai mult. La două săptămâni după vopsirea rădăcinilor, am folosit asta, în tot părul.

Mi-a ieșit ceva de genul:

Păr alb și lung, visul meu. După ceva timp, purtându-mi cu mândrie nuanța.

Am stat o săptămână așa. După, mi s-a sculat mie: schimbare. Nu-mi pasă. Nu-mi pasă că nu voi mai ajunge vreodată la blond, nu-mi pasă de absolut nimic. Pot ajunge oricând vreau, la orice nuanță. Asta simt că fac acum. Asta sunt eu. Mă visez neagră de două seri. I HAVE NIGHTMARES THAT I AM A BRUNETTE. Dacă regret vreodată alegerea făcută, să-mi amintesc că atunci când am făcut-o, eram fericită. Că am făcut ceva de care mă bucuram doar în acel moment.

– Mama, pune-mi 60 de lei pe card.

– Ce?

– Vopsea.

– Iarăși?

– Surpriză.

– Nu te face verde.

Am intrat în Mega. Am cumpărat vreo trei din astea.

Casiera mă privea dubios. Am intrat în casă, mama ajunsese deja. I-am zis că am o surpriză, am intrat cu punga de Mega, prin care nu se vedea nimic, în baie. Și a ieșit asta.

Care, la lumină, se vedea așa:

Intru în sufra: ești pregătită?

După ce bolborosește un ”Da”, intru. Mă vede. Face fața aia, cum făceau ăia din Shaman King atunci când le cădea bărbia în pământ, și rămâne șocată. Apoi admite că îi place cum îmi stă, după câteva zile chiar zicând că parcă așa am fost mereu, și că reacționase pe moment, la șoc.

Acum, după ceva (multe) spălări, arată așa.