Despre depresia postliceală

Se aseamănă cu Stockholm-ul, doar că ești conștient, și te frustrează teribil.

De când mă știu, nu îmi plăceau materiile alea, și cititorii mei fideli știu asta. Ador să studiez în timpul liber, să citesc, să lucrez, însă, informația asta, venită pe tavă, mi se pare clișeică, boring, inutilă, laolaltă etc. Niciodată nu m-am văzut profesând, inspirată de ceva din școală. Simple as that.

Fotografie din folder-ul intitulat „terminare chin 1”

Toată viața am trăit ca să iau bacul. Am zis că iau bacul, și gata, se va termina tot. Gata cu trezirea zilnic la cinci dimineața (pentru că sunt un om cu tabieturi care se respectă, nu o necioplită care se trezește cu doar o oră înainte – sau gândirea mea de atunci). Zic „de atunci”, că ăla era cazul, dar sunt sigură că așa aș face și azi, dacă aș intra la șapte. Doar că acum mă trezesc, cel mai devreme, la șapte, deci da.

Zilnic, trezire la 5. Liceu. Absențe, scandal, isterii. Măcar colegii au fost ok, și îi iubesc pentru asta. Măcar nu era drama și intriga aia de Gossip Girl, că nu știu cum aș fi rezistat. Dar profii erau mereu supărați, holurile alea erau ca de pușcărie, și parcă nimic nu mergea bine.

După ce am luat bacul am avut parte de cel mai mare impas în viață. „Ok, acum… ce?”. „S-a terminat”. Timp de mai multe luni mi s-a părut ciudat să nu mai am nicio presiune pusă pe mine, de mine. (că eu sunt cel mai mare dușman al meu, doh!). Totuși, pe parcurs, am dus-o în extrema cealaltă: „Eu nu vreau nimic, toată viața o să stau degeaba, bla bla bla.”. Efectiv, nu știam ce să fac cu atât de multă libertate. Ajunsesem să o compar cu lipsa preocupării. Nu mi se părea ok să am timp liber, eu aveam nevoie să mi se spună ce să fac, unde să fac, când să fac, cum să fac.

Mă uitam în oglindă și vedeam un copil teorrizat de zilele din liceu, de programul și mentalitățile de acolo, un suflet ce era cât de cât gata să se piardă în marea aceea de oameni robotizați. Pentru cine nu știe lupta mea cu sinele din liceu, sau nu mă citea pe vremea când eram o copilă „revoltată și rebelă”, vă invit să citiți Scrisoare către profesori. Am scris chestia asta plângând și cu vena bubuind la cap.

Acum îmi e dor, de ce să mint? Îmi lipsește spiritul liceului, al tinereții. Parcă la facultate e spiritul responsabilității și al adulților. Știu că niciodată nu voi mai fi atât de tânără ca acum. Pe vremea aceea nu știam. Gândirea mea era prea umbrită de rutină și obligații, ca să mă mai pot bucura de ceva. Totuși, sunt de părere că liceul nu bate facultatea la experiențe haioase, la amintiri pe viață and so on. Poate dacă ești la cămin. Dacă ești la cămin, mai mult ca sigur.