Găsește-mă

și m-ai căutat, dar tot degeaba. tot nu reușești să mă găsești. nu ți-e rușine? câte repere ți-am dat? te faci că nu exist, când de fapt, sunt tot ceea ce tu ai creat? îmi renegi respirația, mâncarea favorită, somnul și orice fac? nu te voi lăsa. acum nu mai tânjesc decât să îmi depășesc creatorul.

te-aș putea ucide, dar asta ar distruge posibilitatea de a te avea în fața mea. și de a vorbi, ca doi oameni nediplomați, iar tu să-mi reamintești mereu că nu sunt om, și că barmanul te aude doar pe tine. știi ceva? puțin îmi pasă.

sunt foarte aproape, mai aproape decât crezi. te urmăresc mereu, dar începi să mă lași baltă, de dragul lucrurilor superficiale pe care oamenii, în general, le fac, considerându-și existența importantă. de ce eu, care sunt nemuritoare, nu exist? de ce am sentimentele astea, dacă nu exist? de ce văd totul, dacă nu exist? pentru că mi-ai oferit corpul tău? serios? a-adică eu?

eu sunt tu. și mi-ai confirmat asta. sunt latura ta neagră. sunt acea fată cu părul blond pe care oamenii o văd zilnic, doar că, în același timp, port o rochie albă și mă plimb printre umbre și voaluri de energii. nu știu altceva în afară de astral, deși tu îmi zici că realitatea e cea mai bună, teoria ta fiind că orice e bun ține puțin.

și și mai puțin îmi pasă mie. nu mă poți lăsa așa. atârn de o stâncă. și e atât de sus toată scena, încât nu văd în jos. tu ești în picioare, lângă mine, vorbești cu băiatul pe care îl placi, dar care eu știu că nu te place. și și tu știi, că doar eu sunt tu, dar tu nu vrei să iei de bun nimic de la mine. și te strig, mă strig, dar nu se aude nimic. scot niște unde pe gură, și acestea devin mai mari cu cât „țip” mai tare, lucru care mă fascinează.

și mi-am dat drumul, lăsându-te să regreți. tot ce am simțit eu, simți acum tu. cum m-am lăsat să cad în gol, tu i-ai luat mâna. încă nu e un fund al prăpastiei; și… acum realizez.

Am să cad pe veci.

Nu îmi vei mai auzi vocea,

gândurile.

Nu îmi vei mai simți energia,

patima.

Eu eram conștiința ta,

inspirația ta.

Pasiunea și lucrul pentru care,

în fiecare dimineață,

te trezeai.

acum ești ca el, căruia i-ai luat mâna, ca ei. și, fiindcă o latură din tine suferă și cade etern, pe lângă că, pentru a mă ridica înapoi, trebuie să compensezi fiecare secundă în care am căzut, e foarte greu să redevii ca atunci când eram un întreg. 

cad, văd viteza, simt cum ar trebui să-mi cadă o mână, sau cum mi se ridică fălcile. de acum, ești ca orice muritor de rând. voi, rasă inferioară.